The pleasure of being fucked up

•12 octombrie, 2013 • Scrie un comentariu

Bell bottoms, wayfarers, veganism, latest iPhone, Kindle, photography, being fucked up.

Unele au revenit, de altele nici nu știam că și le-ar dori cineva.

Este cumva atașarea internă de o existență cât mai fucked up legată de eterna speranță că cineva filmează un Truman Show? Cât de plictisitor ar fi să se ofere mai multă apreciere decât critică și mai multă sinceritate față de sine decât falsa acceptare a unor legături stagnante, foarte probabil degradante, teribile dar pasionale și perfecte pentru o carte în care nu vrei sa te regăsești?

Să ne înșelăm. Nu găsesc nici o urmă de neplăcere în renunțarea la drumul care, deși va fi alene și lung, va fi limpede și mă va urca pe dealul pe care îmi aduc aminte vag că îl căutam demult. Ceea ce vreau e să mă arunc într-o prăpastie unde cad spre biciuire și spre propria-mi bătaie cu pietre. Cum cine dă? Tot eu…

Să nu, să nu ne înșelăm. O să accept orice piatră și orice biciuire dar între timp o să îmi păzesc sufletul.

 

Image

We’ve got

•14 septembrie, 2013 • Scrie un comentariu

We've got

Yeah, we’ve got holes but we carry on.

Will come through

•10 noiembrie, 2011 • Un comentariu

Keira is you, Keira is Them

•13 aprilie, 2011 • Scrie un comentariu

Tonight felt exquisite.

In a rehearsal room, the ones who are Polish, the You who is Keira.

I stopped feeling snob-ish about my music taste.

I still don’t feel like posting.

day of. off.

But it did feel exquisite.

Şi-ţi adresez cele ce urmează…

•4 aprilie, 2010 • 3 comentarii

Am prelungit postul cu un moment artistic, daţi cu scrollul.

~~~

Cât timp mai ai de gând să rupi din tine? Să te mănânci cu tot cu credinţele tale şi să mai speri că o să ajungi la utopia familiei de suflete pe care încerci să le uneşti? Rupi din tine şi te afunzi în şcoli ale oamenilor pe care nu credeai c-o să le urmezi, că nu o să înveţi niciodată cum să nu o să fii lăsat să visezi perfecţiune, îţi va fi sfâşiată în lung şi-n lat, şi tu vei stoarce încă un pic de forţă să o peticeşti. O să visezi în continuare, o să speri şi o să încerci să îi înveţi pe acei care ţi-au doborât încrederea, o să îi înveţi şcoala ta, cursurile tale de nădejde, seminariile de sprijin şi laboratoarele de aducere-aminte.

O să uiţi de egoism, o să te plimbi puţin, prin parc, prin gândurile ţinute şi rămase din fericiri, sau cu privirea prin cameră şi o să dai de un mic motiv, o să-l iei şi o să îl îngrijeşti, va fi singurul tău motiv să-ţi scoţi din suflet durerea pe care în mod anatomic încă aştepţi să ţi-o explice cineva, o să-l pui în cutiuţa muzicală, o să respiri pentru el şi o să trăieşti prin el.

Şi dacă-l găseşti, spune-i să se plimbe prin parc, să-mi invadeze mintea şi să mă urmărească pretutindeni.

Especially yours, truly,

.

Cum îmi petrec secundele din noapte

•16 aprilie, 2009 • 6 comentarii

Am auzit că visele durează puţin, secunde, poate chiar mai puţin, însă de ajuns. De ajuns cât să îţi aduci aminte când te trezeşti că ai simţit o agitaţie neobişnuită în somn,  cât să te facă fericit pentru toată ziua… sau trist.  Mi se pare interesant cum nimic nu e clar într-un vis, şi în acelaşi timp – totul. Oamenii nu sunt cine par a fi, sau au o formă cu totul nouă pentru tot ceea ce ştiu, dar un sentiment de siguranţă îmi dictează cine e acea persoană.

dscf4751

Cadrele se schimbă repede, starea generală devine o înşiruire de stări scurte şi concentrate, întâmplările par fără sens, şi totuşi sunt atât de logice în acel moment. Cât de logic poate fi un dispozitiv cu hidrogen lichid pentru deschiderea sticlelor de suc? Perfect normal, dau de ele la tot pasul. Cât de firesc e să ajuţi pe cineva care imploră să fie ascultat? Deloc, ceea ce apasă şi mai mult pe cel care ar fi în situaţia asta.

Spaţiul dintr-un vis e infinit.

dscf6749

Stau într-o casă de pe strada mea, clipesc; ajung lângă o persoană de la sute de kilometri depărtare, clipesc; nuştiuceeaici, clipesc… În ultimul timp am avut parte doar de vise ce mă agitau, mă apăsau, îmi stricau toată ziua, îmi puneau noduri în gât când îmi aminteam de ele, şi chiar dacă visele astea au capacitatea cea mai mare de a mă calma în momentul în care-mi dau seama că „a fost doar un vis”, pieptul în care mi-am înăbuşit durerea tot se resimte în minutele din pat în care-mi aduc aminte cum mi-am petrecut noaptea, sau secundele din noapte.

Totuşi, unele secvenţe din ele sunt fantastice, aş vrea să se transpună în realitate măcar părţi din ele, sau locurile în care am fost, imagini pe care le-am imortalizat în secundele din noapte, plimbarea prin pădurea cu crenguţe în prim plan şi muşchi luminat printre copaci în fundal, aventura de a depinde de un obiect – nu ştiu care a fost acela, dar totul a fost fantastic -, sau lozul în plic câştigător pe care voiam să-l văd în mâna mea când deschideam ochii pe la şapte ani (cred că e cel mai vechi vis pe care-l ţin minte cu tot cu degetele presând ceva gol când m-am trezit).

picture-145

Uneori mi se pare nedrept că ţin minte complet cele mai stupide vise, cu preoţi care conduceau o crescătorie de pepeni sau cu examenul de bac dat într-o grădină de vară cu mese de fier forjat, când ţin minte şi frânturi în care conduceam zborul unui grup de supereroi – şi ţin minte exact metoda prin care mă ridicam de la pământ.

Încă aştept visul care o să îmi deschidă ochii cu un zâmbet şi nu cu un infinit sentiment de eliberare.

Yours truly,

photo28_27a

.

Şuridava 2008

•19 august, 2008 • 10 comentarii

Vacanţa asta a trecut repede, este fapt dovedit, dar nu atât de repede încât să nu ne permită să o comitem şi vara asta. Campul centrului local din vară e, practic, obligatoriu, dacă eşti cercetaş.

După deliberări încă din iarnă, s-a decis că o să mergem în munţii Şurianu timp de 11 zile la începutul lunii august. Vineri deja intram în panică, cam uitasem că luni plec, haine, cumpărături, dar s-au rezolvat. Tot timpul se rezolvă.

Şi… am plecat. Am plecat cu două microbuze care mergeau cu viteză prea mare pentru condiţiile date (gropi, găuri, hăuri, prăpăstii în drum), şi de-aia noi, grupul vesel din spate, am dat destul de des şi sănătos cu capul de tavan. A fost mai mult distractiv decât dureros! Pauza a fost făcută la barajul lacului Oaşa.

Pentru că ştiam de dinainte că vom merge la munte, mă aşteptam măcar să văd stânci în jurul meu, daaar munţii unde am mers noi arătau ca nişte dealuri. Da, am fost destul de nedumerită când am văzut peisajul, şi la fel a fost şi Emi.

Pentru că m-am plâns destul în camp că nu vedeam stânci înconjurându-mă, nu o să mai zic nimic de acum despre dealuri, pentru că respectivele ne-au dat o vreme la care numai visam înainte să plecăm. Eram absolut sigură că o să ne plouă aproximativ încontinuu, dar de fapt am avut parte doar de o zi de ploaie.

Când am ajuns la locul de camp, am putut doar să explorăm ce urma să fie “casa” noastră pentru următoarele două săptămâni, pentru că materialele nu ajunseseră încă. Am descoperit râul cel cu apă termală de 3°C unde noi ne-am luat adio de la copiii noştri şi de unde aşteptam să facem meningită până să ajungem la cort, am descoperit locul provizoriu de fumat, şi am mai descoperit că la munte poate fi şi cald (şi încă_cum!).

După ce ne-au ajuns corturile, uneltele şi toate materialele, am început să ne instalăm campul. Chiar, a văzut cineva ancora de la cort?

Sfat: În caz că aveţi un cort austriac (a se citi cort mare, pentru 10 persoane), nu dormiţi doar 5 în el.

Q: Cât de frig poate fi într-un cort, fii serioasă!

A: Mai frig decât afară (afară = atât de frig încât corturile îngheaţă).

S-au împărţit sarcinile şi au început construcţiile de camp. Noi, fetele, am făcut prima construcţie serioasă de capul nostru, şi chiar ne-a ieşit. Un spălător în 3 etape. …nu contează, măcar sună complex. Pentru această merveioză construcţie am avut nevoie de, bineînţeles, lemne, şi pentru a aduce lemne, a trebuit să, bineînţeles, mergem în pădure. În pădure am învăţat că ţânţarii de munte pot fi foarte nesimţiţi, şi te pot face să atragi destul de multe priviri şi remarci de genul “uiii lepraaaa”, mai ales dacă porţi maieu. Nu o să pun poză, pentru că nu mai vreau şi alte remarci.

A fost ridicat şi catargul, cortul de armată, simţul estetic…

Prima activitate remarcabilă a fost să desenăm o hartă pe care să o folosească alt grup pentru a merge pe acelaşi traseu ca noi, şi pentru a ridica nişte lemne simpatice şi colorate pe care noi le-am pierdut pe drum. A fost prima dată când am urcat pe… vârful Şurianu. Am văzut şi lacul, am urcat şi prin jnepeni, ne-am mai intrat şi noi în ritm după o jumătate de an de stat în bancă.

Şi chiar dacă erau dealuri şi nu munţi – nu o zic în sensul rău, mie-mi plac dealurile, nu le văd pe geam oricând, sunt ceva nou – arătau bine, n-am ce comenta.

Aveau şi nori… de vată de zahăr, ploua cu lapte şi fugeai pe curcubee. Într-un mod complet heterosexual, evident.

Înafară de hărţi ce trebuiau parcurse şi lemne ce trebuiau găsite, am dat de altceva foarte valoros. Cutia cu semnal. Cutia s-a deschis foarte rar, drept pentru care m-a ţinut bateria la telefon două săptămâni, şi n-am fost tristă deloc, deci se poate şi fără.

Ioana de mai sus şi echipa ei au făcut schimb de hărţi cu noi, respectiv de trasee. Ei n-au prea găsit toate lemnele, şi pe care le-au găsit… N-a fost prea amabil să băgăm unul într-o conductă. *angel* Odată primită, harta ne-a dus direct pe vârful Şurianu. Ce să vezi în depărtare… stânci. Munţii Făgăraş. …Nu că dealurile n-ar fi superbe! Heh!

Chiar dacă nu se vede, în spatele lui nu prea era nimic. Stâlpul era înfipt (şi şubred) chiar pe marginea cărării, iar lângă cărare era drept. Drept în jos.

Loţi e liber.

După traseul de pe Şuri, ne-am întors în camp şi în ziua următoare am mai făcut nişte construcţii de fiţe (a se citi nu necesare, dar dacă voiai, le puteai folosi), cum ar fi o vatră suspendată. Am văzut o singură dată foc pe ea, dar măcar a fost. Pentru această vatră a fost nevoie de lemn şi pământ. Din lemn s-a construit cadrul, şi pământul urma să fie aşezat în interiorul lui. Până în final a fost nevoie de mai mult pământ pentru că Adi i-a cedat lui Yeti.

Yeti: îţi dau o bere dacă o nimereşti pe Teo în piept!

Adi ezită. … He shoots, and scores!

*bătaie cu noroi între Adi şi Teo* *Teo fuge după Yeti pe câmp* *Teo are pământ şi în gură*

Ăsta a fost unul dintre momentele remarcabile ale campului, din punctul meu de vedere. O să-i ţin minte mult timp faţa lui Teo plină de noroi. Chiar după ce făcuse baie. În râu. Ăla rece. *hihihihi*

Vineri am plecat în hike-ul de două zile. De vreo trei-patru ori am luat-o prost şi lung prin pădure şi pe drumuri din cauza defrişărilor, şi, implicit, a distrugerii marcajelor traseelor, dar într-un final am ajuns la baza dealului ce credeam că era Cârpa. Ăsta era primul nostru obiectiv major pentru prima zi. Pentru că nu sunt cărări ce duc spre vârf, am luat-o drept. Drept în sus. Şi urcă…şi urcăăă… şi mai mănâncă o afină… şi mai urcă. Şi mai uită-te cum se îndepărtează stâna de unde ai început să urci. Şi mai ia o afină. Şi urcă… Şi bagă-ţi picioarele (la propriu) în smocurile de iarbă… Şi urcă.

Şi ajungi. Ne-am schimbat, ne-am îmbrăcat, am băgat ceva dulce şi am plecat către Şurianu ca să ne întâlnim cu grupul celălalt. Făceam acelaşi traseu dar din direcţii diferite.

Nici nu ştiu ce moment al zilei era când am ajuns aproape de vârf, şi norii au coborât pe noi. Nu, nu a plouat, am trecut prin nor. Pentru mine, asta a fost cea mai memorabilă experienţă, m-a impresionat şi mi se părea incredibil să văd în faţa mea la 5 metri cum trece norul.

Noaptea în adăpost n-a fost chiar uşoară, dar am supravieţuit toţi, şi chiar dacă ne-am mobilizat mai greu până să plecăm către Vf. Lui Pătru (obiectivul din a doua zi), ne-am mişcat şi am început ne apropiem de el. Vremea nu se anunţa să fie chiar bună, dar Pedro arăta decent… Până să ajungem la jumătatea lui. Vârful nu se mai vedea, la 20m în faţă nu se mai vedea. Am ajuns sus, am dat să-mi scot aparatul ca să dovedim că am fost pe Pătru, dar am schimbat aparatul pe geacă, pentru că absolut dintr-o dată.. a început o PLOAIE… Am scos toţi prelatele, le-am pus peste noi cum am putut, râdeam dedesubt. N-am stat mai mult de 5 minute că s-a oprit, dar a fost destul de serioasă încât să umple dealul de bălţi lungi, late, mici, dese, de toate sortimentele. De pe vârf am luat-o în jos, către stână, după aproximativ noroc, dar de la stână era Ok, pentru că ştiam drumul şi mai aveam o jumătate de oră până la camp. Da, am reuşit să ajungem. *happy*

Zilele următoare au urmat alte activităţi, gen marcat de trasee până pe Şurianu, pe Pătru, până la Oaşa, şi pentru plantele ca noi care nu am vrut să mergem la marcat, strâns gunoiul din spatele cabanei în curtea căreia stăteam. La ce era acolo, Teo a zis că se aşteaptă să găsim un cadavru sub toate conservele, cojile de cartofi, scuuutecelooor, şi alte chestii organice şi delicioase. Bhh!

Doar la Beijing să fie olimpiadă? De ce nu şi la Poarta Raiului? Am avut şi noi olimpiadă, mai ceva ca cea a Oamenilor Obişnuiţi. Izowrestling (luptă cu izoprenele cocoţaţi pe butuci), căţărat pe lăzi de bere, cărat apă cu o găleată exxxxtrem de găurită… Cred că m-am făcut înţeleasă.

Olimpiada a fost în ultima zi, dar din ultima seară o să ţin minte ciakamalaia-ul (ceaiul) lui Ioana şi Cătă – mulţumiiiiim, cred că a avut endorfină demiseacă în el? -, din camp o să-l ţin minte pe Jason Praz, cu a lui piesă I’m yours, care îmi place mai mult să o aud cântată de Cris, Simo şi Georgi, o să ţin minte cum am trecut prin nor (pe bune, m-a impresionat să fiu acolo), şi o să ţin minte cum, din nou, m-am simţit foarte bine între mulţi oameni, cum toţi păreau egali şi nimănui nu-i păsa de chestiile superficiale şi de suprafaţă.

Ne vedem la UP 11!

Yours truly,

.

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.